John Locke. Eseu asupra intelectului omenesc. Capitolul I

1. O cercetare a intelectului este placuta si folositoare. Deoarece intelectul este ceea ce asaza pe om deasupra celorlalte fiinte inzestrate cu simturi si ii confera toata superioritatea si dominatia pe care o are asupra lor, el este negresit un subiect care merita, prin insasi maretia lui, sa ne dam osteneala a-l cerceta. Intelectul, ca si ochiul, in timp ce ne face sa vedem si sa patrundem toate celelalte lucruri, de sine nu ia deloc cunostiinta si este nevoie de mestesug, si de truda pentru a-l aseza la distanta si a face ca el sa fie propriul sau obiect. Oricare ar fi insa greutatile care stau in calea acestei cercetari, orice ne-ar tine atat de mult in ignoranta fata de noi insine, sunt sigur ca orice lumina putem introduce in mintea noastra, orice cunostinta putem dobandi despre propriul nostru intelect, nu numai ca vor fi foarte placute, dar ne vor fi si de mare folos pentru calauzirea gandirii noastre in cercetarea altor lucruri..
2. Planul. Asadar, telul meu fiind de a cerceta originea, certitudinea si intinderea cunoasterii umane, impreuna cu temeiurile si treptele credintei, opiniei si asentimentului, nu voi mai intra acum in aprecieri de ordin biologic cu privire la minte, nici nu ma voi osteni sa examinez in ce consta esenta ei sau prin ce miscare a corpului nostru ajungem noi sa avem senzatii prin mijlocirea organelor noastre sau idei in intelectul nostru, si daca aceste idei depind sau nu, in informarea lor, toate sau o parte din ele de materie. [...] Va fi de ajuns pentru ceea ce urmaresc in prezent sa examinez facultatile cognitive ale omului intrucat sunt ele aplicate obiectelor cu care are de-a face. Si voi socoti ca nu-mi voi fi cheltului chiar fara niciun rost energia cugetand asupra acestui subiect, daca, folosind aceasta metoda istorica, simpla, voi putea sa arat intrucatva caile pe care intelectul nostru ajunge la notiunile ce posedam despre lucruri si sa stabilesc unele criterii ale certitudinii cunoasterii noastre, sau temeiurile acelor convingeri care pot fi gasite la oameni, atat de variate, de diferite si cu totul contradictorii, si totusi sustinute intr-un loc sau altul cu atata tarie si convingere, incat acela care ia seama la opiniile oamenilor, observa opozitia dintre ele si, in acelasi timp, ia in consideratie caldura si devotiunea cu care sunt ele imbratisate, hotararea si zelul cu care sunt ele aparate, poate fi indreptatit sa banuiasca, fie ca un asemenea lucru ca adevarul nu exista defel, fie ca oamenii nu au mijloace indestulatoare ca sa ajunga la o cunoastere certa a lui.
3. Metoda. Merita deci sa cercetam granitele dintre opiniile si cunostere si sa examinam, cu privire la lucrurile despre care nu avem nicio cunoastere certa, dupa care criterii ar trebui sa ne calauzim asentimentul si sa ne verificam convingerile.
4. Este folositor sa cunoastem intinderea puterii noastre de a intelege. Daca prin aceasta cercetare a naturii intelectului eu pot sa descopar puterile sale, cat de departe ajung ele, caror lucruri le sunt ele potrivite in vreo masura si unde ne parasesc ele, atunci socot ca ea poate servi pentru a determina mintea necontenit activa a omului sa nu fie asa de nesocotita, ocupandu-se cu lucruri care depasesc puterea ei de intelegere, sa se opreasca atunci cand a ajuns la intinderea maxima a campului sau de actiune si, calm, sa se impace cu ignoranta in ceea ce priveste acele lucruri care, cand sunt examinate, se arata a fi inaccesibile puterilor noastre.